Dragostea dintre generaţii. Lecţii de viaţă primite de la un veteran de război

Acum două săptămâni am întâlnit pentru a doua oară o lecţie vie de istorie. Un om cald, un „tânăr” de doar 96 ani. Abia când am ajuns acasă mi-am dat seama că am intrat in vorbă cu dumnealui într-o zi specială, într-o zi de mare preţ pentru sufletul său: Ziua Veteranilor de Război.

Bunicuţul Iosif Iordan este ajutorul de nădejde de la Biserica „Sfinţii Doctori fără de arginţi: Cosma şi Damian” din cadrul Institului Clinic Fundeni din Bucureşti. Mergând cu pomelnicul la Sfântul Altar mi-a ieşit în întâmpinare lângă părinte întrebându-mă: „Câţi ani ai?”. I-am răspuns repede spunându-i că 23 şi mi-a zâmbit, dorind să mai stăm de vorbă şi după slujbă.

La final, mi-a zis cam aşa:

„Pentru toate nu pot decât să-I mulţumesc Bunului Dumnezeu. Am 96 ani, mintea în funcţiune, conştiinţa vie, vorbirea folositoare şi mă pot şi purta singur pe picioare. Mă mai supără din când în când rulmenţii, dar ce să le fac. Acasă la mine, am patru camere….toate pline ochi de icoane. Asta-mi place mie, iar eu am mare dar. Nu am har, dar am dar. Şi te invit pe la mine tinere. Stau aici, după pădurea asta aproape. O să vezi: am două steaguri mari la poartă. Şi ţi-am trecut numele în catastiful meu, să te pot ţine minte: tare-mi eşti drag!”.

A fost o conversaţie emoţionantă, purtată cu unul din oamenii care au luptat pentru neatârnarea ţării şi care acum ar putea să se plângă de greutăţile vârstei dar care, cu ajutorul lui Dumnezeu stă soldat în Sfânta Biserică şi reprezintă cu cinste până la finalul zilelor armata cea iubitoare de Hristos!

Astăzi, 13 mai,  am onorat şi vizita mult aşteptată. „Pace casei acesteia! Vă aşteaptă cu drag Cabana Veseliei” – nu este vreun titlu de poveste, deşi clipele trăite în interior au fost desprinse parcă dintr-o poveste. Sunt vorbele de suflet pe care le-am găsit la intrarea în curtea bunicului nostru drag, veteran de război, domnul Iosif Iordan. Imediat cum am deschis poarta şi am făcut primii paşi, am fost întâmpinaţi în partea dreaptă şi de confirmarea: „Bucuroşi de oaspeţi!”, pe care o puteţi observa şi dumneavoastră în fotografiile de mai jos.

Am fost luat de mână de către bunicul drag şi mi-a transmis să privesc în sus. Ce aveam să văd? Regulile casei, inscripţionate cu mult suflet chiar de către dumnealui în tinereţe.

 

În această casă nu ai voie:

Să te cerţi! Să fii trist! Să fii rău! Să fii urâcios! Să fii nedrept! Să nu munceşti! Să uiţi că eşti om!

În această casă ai voie să iubeşti!

 

Simţeam valuri de emoţii şi o bucurie imensă că am ocazia fie şi pentru o oră, de a fi în preajma unui vrednic oştean al Armatei Române care a luptat pentru neatârnarea ţării în cel de-al Doilea Război Mondial. Apoi ne-a chemat ferm să înaintăm, să îi vizităm casa primitoare, pe mine şi pe cea dragă mie, primită de la Bunul Dumnezeu pentru a împărţi de acum înainte şi cele bune şi cele trimise spre îndreptare. A intrat repede pe o uşă încât nici nu am apucat să observăm ce face şi a deschis o alta pentru a ne chema înăuntru. „Abia de aici urmează lucrurile interesante” ne-a făcut el curioşi în timp ce a aprins un întrerupător cu un baston frumos din lemn, ca să ne lumineze calea. A început apoi să ne arate rând pe rând icoanele şi fotografiile sale de suflet, oprindu-se suspinând în faţa unui tablou care îl înfăţişa pe dumnealui alături de soţia Maria, la nunta de argint. M-a pus îndată să citesc cu voce tare un articol din presa vremii, care descria frumosul eveniment desfăşurat la localul „Privighetoarea” din satul lor drag, Ciulniţa – Ialomiţa. Ceea ce mi-a rămas întipărit în suflet a fost îndemnul adresat de dumnealui generaţiilor ce îi urmează, scris bineînţeles lângă fotografia de la nuntă, care ne transmite cam aşa:

„În adevăr, într-o căsnicie când şi bărbatul şi femeia duc o viaţă laborioasă, când nu au o imaginaţie bolnavă, când toată vremea sunt cu treaba şi când caută o fericire curată în tovărăşia soţului în ceasurile de odihnă, niciodată astfel soţii nu se vor desgusta unul de altul.”

Lângă acest îndemn de mare preţ stă scris şi un îndemn pentru bărbaţi pentru a nu se întrista la apariţia încreţiturilor frunţii de pe chipul soţiei, care ne transmite aşa:

„Nu-ţi sunt scumpe încreţiturile de pe fruntea şi de pe ochii femeii tale. Gândeşte-te bine că încreţiturile astea s-au făcut în lunga voastră tovărăşie de griji şi de nevoi. Gândeşte-te bine că ele sunt semnul că se apropie vremea când tu şi tovarăşa ta aveţi să vă despărţiţi pentru totdeauna! Gândeşte-te că asta e pata râzătoare pe care o aşteptai cu pieptul înfrigurat în nopţile de vară!”

 

Rămăsesem parcă fără glas la citirea acestor rânduri, pe care încercam să mi le însuşesc cât mai bine, dar n-am putut zăbovi prea mult căci l-am şi auzit pe energicul bunicuţ zicând: „ Hai, hai – mai avem”. Ne-a arătat dormitorul, bucătăria şi o debara cu lucrurile sale de preţ după care mi-a pus în braţe un catastif plin de hârtii şi o agendă mare, trecută prin timp pe a cărei copertă era gravat frumos: „Cartea de onoare a familiei”. Ne-a întrebat ca un copil drag chicotind şi parcă nedorind să deranjeze : „Cum staţi cu timpul?”. L-am liniştit transmiţându-i că duminica este destinată sufletului, iar dumnealui, bucuros la auzul acestora ne-a invitat în curte pentru a ne citi cu multă emoţie câteva din scrierile de suflet destinate unor momente cheie din viaţa sa, precum ieşirea la pensie, revederea cu părinţii după revenirea de la Moscova, vizitarea satului natal şi revederea oamenilor pe care îi stima încă din copilărie.

Ce mi-a bucurat cel mai mult sufletul în această zi deosebită? Lumina din ochii dumnealui de a ne avea ca oaspeţi, transmisă atât prin privirea caldă cât şi prin vorbele : „Astăzi e o zi de mare sărbătoare pentru mine, mă bucur că apreciaţi toate acestea. Nici mâncare nu-mi mai trebuie, doar îi mulţumesc Bunului Dumnezeu căci dacă nu mi-a îngăduit copii, vă trimite pe voi să-mi bucuraţi zilele, copiii mei”.

Aproape de plecare, ne-a tranmis numele casei: „Cabana Veseliei” şi faptul că niciun necaz nu i-a zdruncinat tare în viaţă fiindcă au avut încredere în Dumnezeu. A ţinut să ne transmită căci datorită credinţei nu resimte nici singurătate, chiar dacă soţia îl veghează de lângă Cel de Sus de 23 ani. Cu recunoştinţă şi mult respect ne-a povestit cum a fost adoptat de către mica familie formată în jurul Bisericii „Sfinţii Doctori fără de Arginţi” din cadrul Institutului Clinic Fundeni şi de grija deosebită pe care i-o poartă părinţii lui dragi, Pr. Horia şi Pr. Cătălin.

Ne-a rugat cu sfială să îi scriem câteva cuvinte în cartea de onoare şi ne-a urat să ne revedem cu bine şi la următoarele Sfinte Liturghii, îmbrăţişându-ne cu toată puterea pe care i-a lăsat-o Doamne la frumoasa vârstă de 96 ani. Am plecat spre casă cu un zâmbet mare pe chip, cu multă dragoste în suflet şi cu dorinţa de a-l revedea cât mai des pe acest bunic drag, lecţie vie de istorie pentru noi toţi!

Galeria foto a frumoasei întâlniri de astăzi o puteţi vizualiza mai jos:

Comentarii

comments

Da un share sa vada si prietenii tai !

Fabian Popovici Written by:

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *