-Tinere, încotro fugi?

„Dacă tinereţea ar şti şi dacă bătrâneţea ar putea…”. Vorba asta de aur, transmisă de părintele Arsenie Papacioc obişnuiam să o aud mai mereu din partea celui care m-a călăuzit cu dragoste mulţi ani la rând. N-am cutezat niciodată să-l întreb direct ce avea să spună cu asta. Mi se părea că timpul era scurt pentru a mai pune şi eu întrebări şi preferam să ascult de fiecare dată, să văd ce avea de spus.

          Într-o după amiază liniştită de primăvară, m-am întins pe iarbă să privesc cerul. În inima mea, aş fi vrut să privesc dincolo de cer. Îl căutam pe el, pe maestru. Îmi era dor de un sfat, de o mână caldă, de o îmbrăţişare. Şi stând aşa am închis ochii căzând într-un vis adânc.

          Eram pe o potecă a unei păduri de conifere şi alergam, dar nu o făceam spre un loc anume. Aşa cum facem şi în viaţa de toate zilele, de altfel nu? Alergăm şi nu ştim de ce, ne consumăm timpul şi resursele şi nu ştim pentru ce, căror scopuri. Dintr-o dată, aud o voce cunoscută, caldă din înaltul văzduhului care mă întreabă:

–         Tinere, încotro fugi?

          M-am oprit cutremurat.  Nu ştiu ce mă bloca mai tare: faptul că nu ştiam încotro alergam aşa sau faptul că nu m-aş fi aşteptat să aud acea voce, pe care o aşteptam atât de mult.

–         Maestre, tu eşti? Chiar tu? De unde îmi vorbeşti? Nu ai vrea să mi te arăţi?

–         Mă vezi mereu. Priveşte în inima ta, deschide-i porţile! Mereu te-am învăţat să nu ieşi în lume înclinând balanţa doar spre raţiune. Te mai întreb o dată: încotro fugi?

În acel moment, parcă am primit în suflet un mănunchi de raze de lumină care     mi-au stârnit lacrimile pe loc. Ce puteam să răspund? Încotro alergam? Văzând că am rămas fără cuvinte, maestrul continuă:

–         Văd că îţi era dor de o nouă zi cu sfaturi din partea mea. Iată! A venit. De ce tocmai astăzi? Fiindcă te iubesc, bucuria mea. Lumea aceasta, cu excepţiile ei bineînţeles, aleargă de cele mai multe ori spre lucruri fără de sens, spre lucruri fără bucurie sufletească pe termen lung, spre lucruri efemere. Nu vreau ca şi tu să porneşti într-acolo. Te voi povăţui în continuare cu câteva lucruri pe care le-am învăţat şi eu, în anii în care am fost fizic pe Pământ. Pregăteşte te rog condeiul şi reţine tot pe filele sufletului tău. Consider că sfaturile te vor ajuta să îţi dai seama în continuare spre ce scopuri să alergi. Să îţi găseşti sensul şi direcţia!

Neavând puterea de a scoate niciun cuvânt, am privit în zare şi am făcut o plecăciune, cu ochii în lacrimi.

–         Să pui mare preţ pe sfatul vârstnicilor, pentru că fiecare povaţă are clădită în esenţa ei experienţele a zeci de generaţii: părinţi, bunici, moşi, strămoşi.

–         Găseşte mereu puterea de a ierta, alegând astfel să nu-ţi încarci cetatea sufletului cu gânduri nesănătoase. Găseşte de asemenea puterea de a cere la rândul tău iertare! Să nu laşi orgoliile să te definească.

–         Fă cât de mult bine poţi şi nu căuta doar BANUL în lucrurile pe care le întreprinzi!

–         Fii activ şi în viaţa CETĂŢII: nu rămâne nepăsător la mediul în care trăieşti!

–         Nu-ţi judeca semenii în momentele în care se întâmplă să greşească. Tu vezi în acel moment doar o frântură din destinul său, nu tot filmul vieţii sale!

–         Când te apuci de făcut un lucru, fă-l ca şi cum l-ai face pentru prima şi ultima oară! Cu dragoste, implicare şi multă dedicare!

–         Pune dragostea de ţară în orice gând de-al tău. Înainte să te întrebi ce ţi-ar putea oferi România, întreabă-te cinstit şi onest ce ai oferit tu României.

   O pace de nedescris în cuvinte se revărsa din abundenţă peste mintea mea. Nu se mai auzea niciun cuvânt de nicăieri. Priveam peste tot în jur, poate aveam să-l zăreasc măcar câteva secunde. Apoi, privind spre inimă, am strigat cât puteam de tare:

–         Mulţumesc! Mulţumesc mult! Aveam nevoie de clipele astea. Te iubesc!

–         Şi eu te iubesc, dragule! Doamne să te aibă în paza Sa mereu!

Iar apoi m-am trezit din vis. Am deschis ochii şi nu-mi venea să cred deloc frumuseţea clipelor trăite. De aceea eram în fugă în vis, pe poteca din pădure. Era o imagine simbolică a omului modern, care avea să-mi fie explicată într-o manieră deosebită.  

Comentarii

comments

Da un share sa vada si prietenii tai !

Fabian Popovici Written by:

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *