Tineretul român? Orfan.

Acum, când mi-a venit în gând titlul acestui articol, am făcut o scurtă radiografie a vieţii mele. Într-o perioadă relativ scurtă de timp, voi păşi spre binecuvântata vârstă de 21 ani. Floarea vieţii, cum ar zice unii!
Mi s-a umplut parcă de nu ştiu unde, sufletul, de multă recunoştinţă. Pentru ce anume?

Pentru ultimul an mai ales. An în care am avut ocazia să aflu răspunsurile la cele mai apăsătoare întrebări pe care mi le ascundea sufletul. Pentru că atunci când îţi doreşti o viaţă care să rămână în istorie prin lucrurile lăsate în urma ta, dar o vrei clădită pe principii sănătoase, curate şi demne, ai parte de multe perioade în care parcă te simţi pierdut. Aspiraţiile tale parcă nu sunt compatibile cu lumea exterioară. Nu înţelegi de ce ţi se răstoarnă dintr-o dată realitatea. E timpul să renunţi la visurile tale sau să cauţi mai adânc calea prin care să ajungi la ele? Asta depinde de tăria de caracter a fiecăruia dintre noi. Pentru mine, în mod cert, trebuia /trebuie/va trebui găsită calea potrivită mie pentru a ajunge la ele. Din ziua în care am împlinit 20 ani, au început să se înmulţească întrebările asupra vieţii. De ce aşa, de ce asta, de ce nu e bine, încotro să merg, alături de cine să merg şi tot aşa.

 

Da! Exact ca în copilărie, când micuţii au primele contacte cu realitatea şi îi întreabă pe părinţi câte-n lună şi-n stele pentru a-şi potoli curiozităţile.
De ce atât de multă recunoştinţă? Şi pentru cine mai ales? Pentru Dumnezeu. El a îngăduit să aflu calea spre adevărul care mă interesa în tot acest timp. El mi-a deschis ochii spre cele potrivite mie, spre oamenii potriviţi mie şi spre potecile viitorului pe care să o apuc cu atât de multă îndârjire, adăpată cu mult elan al tinereţii. Un lucru cert de care sunt mândru este că sunt tânăr. Şi nu orice fel de tânăr! Unul român. Crescut într-o ţară care încă mai păstrează valori tradiţionale, iubirea dintre semeni şi multă bunătate. O ţară care a ales să nu-şi globalizeze ceea ce are mai de preţ: sufletele. Nu mi-aş dori în nicio secundă să mă fi născut în altă ţară. Pentru ce una ca asta? Să am parte doar de mai multă dezvoltare socială, de mai mult confort sau de mai mulţi bani? În niciun caz. Aici, pe pământurile pentru care s-a vărsat odinioară mult sânge, pe pământurile pentru care Ştefan n-a avut linişte până nu le-a văzut păzite, am primit ceea ce nu voi putea cumpăra cu bani niciodată: educaţie din bunici. Valori şi principii pe care s-a clădit poporul român. Lucruri din sfera spiritualităţii româneşti, care se doresc a fi îngropate de către procesul ăsta nebun al globalizării.

Dacă m-ar întreba cineva ce iubesc cel mai mult în momentul de faţă, aş răspunde fără alte şovăieli: TINERETUL ROMÂN.

Fac parte dintr-o generaţie conştientă! O generaţie care caută să se ridice prin forţele proprii. Una formată din minţi care ştiu că singura modalitate de a produce o schimbare este propria gândire.
Dragul meu tineret român, eşti frumos tare! Însă noi, ca tineri ai acestei ţări, ai acestui prezent, avem şi destule lipsuri, pe care trebuie să le rezolvăm împreună, nicidecum fiecare separat. Încotro ne îndreptăm cu viteza asta năucitoare? Câte diplome mai vrem să agăţăm de pereţi? Câte cursuri vrem să mai urmăm, fără să adăugăm cel mai important element: ACŢIUNEA? Uneori, am impresia că suntem stinşi tare, deşi avem atâta tinereţe în inimi. Vrem parcă prea mult să atingem nişte standarde, fără să ne mai bucurăm însă de proces. Ne chinuim al naibii să ajungem departe, uitând că totuşi cel mai lung drum pe care ar trebui să-l parcurgem este cel spre cunoaşterea de sine. Spre descoperirea adevăratei meniri, spre descoperirea adevăratelor dorinţe ale inimii. Vrem multe noi! Facultăţi pe nu ştiu unde, locuri de muncă din basme, îndelung râvnite. Dacă le vrem că aşa ne pofteşte inima, sau le vrem doar pentru o imagine în societate, asta e întrebare întrebătoare nu? Să fim ambiţioşi nu e deloc o problemă! De-ar fi toţi aşa! Ce doare însă, de parcă-ţi rupe oasele în tine?

 

Modul în care suntem în stare să renunţăm într-o clipă la trecut pentru un prezent posibil mai bun. Modul în care renunţăm la plaiurile natale, la educaţia şi oamenii de bază ai formării acesteia, la bunicii care poate ar da orice să ne aibă la piepturile lor cât mai mult şi mai ales la părinţii, ale căror suflete le smulgem şi le luăm cu noi atunci când plecăm. Să se merite oare toate eforturile astea spirituale pentru o mână mai mare de bani? Pentru o imagine mai şlefuită în societate, bineînţeles atâta timp cât poţi da randament? Fiecare să cerceteze bine la asta. Dorul e foc ce poate stinge inimi!
Iubite tineret, unde să începem să ne clădim casele? În mediul rural? Sau în mediul urban? Cum cum ??! În cel online? Nu cred că-i cea mai bună alegere cu putinţă. Dar totuşi una aleasă de către majoritatea dintre noi. Alegem să ne expunem cu multă dezinvoltură vieţile acolo. Nu mai păstrăm nimic din cele frumoase pentru noi şi cei iubiţi nouă. Ne hrănim inimile cu like-uri şi mai nou „ ADOR-uri” pe bandă rulantă. Credem că avem mari realizări şi aprecieri dacă apăsăm un simplu buton din spatele unui ecran. De ce această sete? Ne simţim singuri. Nu avem cu cine împărtăşi cele mai faine bucurii ale vieţii. Păi cum aşa? Cu toţii avem familii şi prieteni de suflet nu? Cu siguranţă. Însă toţi sunt ocupaţi cu cele lumeşti. Ne felicităm simplu, mai mult formal şi ne întoarcem la ale noastre. Nu ne mai bucurăm din toţi rărunchii sufletului pentru aproapele nostru.

Iubite tineret român, noi putem mai mult de atât! Putem mai mult decât nişte simplă făţărnicie, după moda actuală. Suntem un tineret fain, dar aproape în totalitate orfan. Orfan de Dumnezeu. De asta ne lăsăm cuprinşi de deznădejde aşa de uşor şi parcă ne pică cerul în cap la cele mai mici necazuri. De asta nu mai ştim încotro să o apucăm în viaţă şi suntem dezorientaţi tare atunci când suntem puşi în faţa unor decizii mai complexe. Ne lăsăm ochii să se scurgă după bunuri materiale care mai de care, ni se pare că asta ne-ar face oameni împliniţi. Dar mai avem tăria, ca înainte de a-i cere Bunului Creator maşini şi case, să vedem cât suntem de goi totuşi pe dinăuntru şi să-i mai cerem şi din cele spirituale?

Doar împreună putem răzbi. Lăsând idioţeniile la o parte. Lăsând figurile şi aerele la o parte. Luând în braţe smerenia şi iertarea. Luându-ne în braţe unii pe alţii. Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Comentarii

comments

Fabian Popovici Written by:

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *